Repertoriu de folclor, pe cinci zone etnografice

Muntenia: horă, sârbă, brâu

Jocurile muntenești sunt jocuri de grup, în cerc sau în șir, cu mâinile prinse ori cu brațele pe umerii vecinilor. Măsura e binară, de doi pe patru, cu pasul așezat pe fiecare bătaie, iar figurile sunt puține și revin des, așa că un invitat care n-a mai jucat niciodată se uită la omul de lângă el și e în ritm după câteva măsuri. Cele trei forme de bază se deosebesc prin tempo și prin cât cer de la picioare. Hora are tempoul cel mai așezat și cercul cel mai larg. Sârba e mai iute, cu pași mărunți și deplasări în lateral. Brâul e jocul cu figuri: bătăi din talpă și schimbări de direcție pe care le comandă cel din capătul șirului, adesea prin strigături.

Muntenia nu sună la fel peste tot. La câmpie — Bărăganul, Vlașca, lunca Dunării — cântecul de joc domină, cu tempouri ridicate și pas apăsat, iar cântecul de ascultare ocupă puțin loc. Pe arcul de dealuri de sub munte, din nordul Buzăului până în Muscel, raportul se inversează: rămân mai multe melodii lente, cu frază lungă, potrivite pentru orele de la masă, iar printre jocuri apar brâuri și hore proprii fiecărei văi. Marginile regiunii împrumută de la vecini — Buzăul dinspre Moldova, vestul Argeșului și al Teleormanului dinspre Oltenia. Pentru o sală din sud, prima informație utilă nu e deci județul locației, ci satul din care vin gazdele.

Ardeal: învârtită, joc de doi, bărbunc

La o nuntă din zona Brașovului, ringul se umple pe învârtită și pe joc de doi, nu pe horă. Învârtita ardelenească se joacă în pereche, pe o măsură care nu se împarte egal — se numără pe zece timpi în multe variante din Ardeal — și cere din partea formației un tempo ținut fix de la primul până la ultimul rând melodic. Pașii se învață în familie, nu pe ring: dacă tempoul fluctuează, perechile se opresc. Hora vine mai târziu în seară, ca numitor comun pentru invitații veniți din alte zone ale țării.

Învârtita nu stă singură. Jocul de doi e tot un joc de pereche, dar cu figuri mai libere: băiatul conduce, fata se rotește pe sub braț, iar fiecare pereche își alege momentul figurilor. Bărbuncul vine din altă tradiție, cea a recrutărilor militare din secolul al XVIII-lea, și a rămas jocul bărbaților — jucat individual sau în grup, cu palme pocnite pe carâmbul cizmei și cu strigături. E mai degrabă un moment de etalare, urmărit de sală, decât un joc la care intră toată lumea.

Culoarea sonoră a Ardealului vine din taraful de coarde. Vioara, căreia în nordul regiunii i se spune ceteră, duce melodia. Contra e o violă cu trei coarde și cu călușul drept, pe care arcușul trage acorduri pe toate coardele odată, pe timpii slabi, iar contrabasul marchează timpii tari. Pulsul acesta decalat e semnătura jocului ardelenesc. Într-o formație de scenă fără contră, același contratimp trece de regulă pe clapă sau pe acordeon; contează să rămână accentul, nu instrumentul care îl produce.

Oltenia: hore iuți și căluș

Dintre regiunile de câmpie, Oltenia are pasul cel mai rapid. Horele se joacă prinși de mână, în cerc strâns, și pornesc de la tempouri pe care în Muntenia le atinge abia sârba; sârbele și brâulețele oltenești sunt mărunte și bătute, cu figuri de virtuozitate pentru bărbați — sărituri, pinteni, lovituri din călcâi. Melodia de joc e densă, cu multe note de trecere, iar lăutarii din zonă au format o școală recunoscută în toată țara, în care instrumentistul variază melodia la fiecare repetare în loc s-o cânte identic. Țambalul e aici acasă: taraful oltenesc clasic se sprijină pe el atât pentru armonie, cât și pentru ritm.

Călușul e cea mai cunoscută tradiție a regiunii. E un ritual de Rusalii, jucat de o ceată de bărbați condusă de un vătaf, cu bețe, cu clopoței prinși la picioare și cu pălării împodobite cu panglici, iar jocul lui are figuri de mare dificultate tehnică. Ritualul a fost înscris de UNESCO pe lista patrimoniului cultural imaterial al umanității. Muzica de căluș trăiește și separat de ritual, ca repertoriu instrumental de spectacol; jocul propriu-zis, în schimb, rămâne al unei cete pregătite special pentru el.

Dobrogea: horă, sârbă și ritmuri balcanice

În Dobrogea, repertoriul românesc stă alături de repertoriile altor comunități, nu doar de variante din alte regiuni. Fondul de joc rămâne cel de câmpie, hora și sârba, dar peste el se așază straturi pe care nu le are nicio altă zonă din pagină. Geamparaua, joc cu nume venit din turcă și adoptat de satele românești, se joacă iute, pe un ritm șchiopătat. Muzica aromânilor, cărora localnicii le spun adesea machedoni, aduce jocuri în șir și cântec de grup pe mai multe voci. Repertoriul grecesc a venit odată cu comunitățile din porturi și a rămas în programele de petrecere.

Ce leagă aceste straturi e ritmul asimetric. Într-o măsură de șapte sau de nouă, bătăile nu sunt egale: se grupează în lungi și scurte, de pildă doi plus doi plus trei, ori doi plus doi plus doi plus trei. Pentru cine joacă, asta înseamnă un pas care cade mereu în același loc șchiopătat; pentru cine cântă, înseamnă că grupările nu au voie să se lungească sau să se scurteze de la o frază la alta, pentru că dansatorii își pierd imediat locul în șir. E aceeași exigență ca la învârtită, atinsă pe altă cale: acolo timpii inegali stau în pasul perechii, aici în interiorul măsurii.

Moldova: hore moldovenești și bătute

Moldova nu are pagină de zonă, dar muzica ei ajunge des în sud. În Buzău o aduce vecinătatea cu Vrancea, iar în Ialomița drumul: DN2 trece prin Buzău spre Moldova. La Brașov și în jurul Bucureștiului o aduc familiile care s-au mutat acolo din Moldova. Repertoriul se recunoaște repede. Hora moldovenească se joacă în cerc, prinși de mână, pe un tempo potrivit, cu o melodie mai cântată și mai legată decât a jocurilor de câmpie. Bătuta e jocul de energie al regiunii: în cerc sau în șir, cu pași apăsați în podea, cu bătăi din picior în care tot șirul lovește deodată și cu strigături care țin ritmul, nu doar voia bună.

Melodica moldovenească are frazare largă și o ornamentație mai reținută decât cea oltenească, iar în cântecul de ascultare se simte apropierea de doină. Instrumental, regiunea are două fețe. În centru și în sud, jocul îl duce taraful, cu vioară, cobză sau țambal și acordeon; în multe sate din nord, fanfarele de alămuri au intrat în repertoriul de petrecere și dau horelor un sunet de suflători pe care nu îl are niciuna dintre celelalte patru zone. Într-un program din sud, blocul moldovenesc rămâne compact — câteva hore și o bătută, destul cât familia venită din Moldova să-și găsească jocurile.